Pomul care intotdeauna spunea nu

În mijlocul pădurii era un pom uriaş, cu multe ramuri şi frunze, dar şi foarte puternic. Se considera cel mai important din pădure.

Într-o zi, două veveriţe îşi căutau o casă. Au descoperit acest pom atât de maiestuos şi s-au apropiat. Dar… surpriză!

– Voi, afară, afară! Ce faceţi aici? Ce aţi pierdut?

– Vrem ca tu să fii casa noastră.

– Asta chiar NU! NU vreau să mă deranjeze nimeni.

– Vai, dar nu spune asta! Ne vom purta ca nişte veveriţe bine educate. În crengile tale atât de stufoase şi între frunzele tale frumoase le-ar sta bine la două veveriţe. Nu-i aşa?

– Vorbele voastre dulci nu îmi schimbă părerea. Aşadar, când zic eu „NU”, este „NU”.

Veveriţele, întristate de un răspuns atât de lipsit de amabilitate, au plecat dezamăgite că nu vor mai găsi o altă casă aşa de preţioasă.

Văzând că le-a îndepărtat din jurul lui, pomul a crezut că, în sfârşit, va fi liniştit şi a adormit.

Nu departe, un ursuleţ contempla faimosul pom.

– Dar ce văd? Ce pom frumos! Cât timp va dormi mă duc să mă joc puţin prin crengile lui.

– Mi se pare că ai unghiile cam ascuţite, dragule! Ah, chiar acum mi-ai înfipt o unghie în ochi.

– Îmi pare rău! Eu vreau să văd doar dacă ai vreun fagure printre ramuri.

– A, exact! Cred că ai uitat de bunele maniere, pentru că eu nu-mi amintesc să te fi invitat la plimbare printre crengile mele. NU am miere pe nicăieri.

Într-adevăr, pomul nu avea niciun pic de dulceaţă în el.

Şi ursuleţul, convins că acest copac nu are pic de miere în el, se hotărî să plece.

Deodată, pomul a strigat:

– Dacă nu cobori imediat am să te arunc eu.

Şi pomul a început să-şi scuture ramurile până ce ursuleţul a căzut, zăcând la pământ.

– Ha, ha, ha! Ce faci prietene? Vezi? Când zic eu „NU” e „NU”!

Văitându-se şi fără să înţeleagă de ce era copacul atât de orgolios, ursuleţul s-a îndepărtat.

Însă, nu după mult timp, pe nasul pomului se aşeză o vrăbiuţă.

Nu mică i-a fost surpriza când a observat cum doi ochi mari o priveau fix, cu severitate.

– Prietene păsăroi, stând pe nasul meu, e logic că nu mă laşi să respir.

Vrăbiuţa, care era foarte obosită, îl privi nedumerită.

– Domnule Pom, nu ştiam că te deranjez atât de mult.

Şi, într-o clipă, a plecat zburând.

Din acea clipă, părea că toate vietăţile din pădure ar fi hotărât să scape de pomul care spunea „NU”. Aşa că, multă vreme, pomul a rămas izolat de toţi. În jurul său nu se mai auzea niciun zgomot, până într-o zi când a simţit o înţepătură în nas. Niciodată nu mai văzuse o insectă ca aceea care se plimba pe nasul lui lung.

– Se poate şti cine eşti?

– Nu sunt singură şi pe nimeni nu cred că interesează cine suntem. Cred că te interesează doar să dispărem. Suntem familia termitelor.

– Deci, bine, doamnelor termite, de atâta plimbare pe mine, mă văd obligat să vă alung cu forţa.

– Stai liniştit, niciuna dintre noi nu are intenţia să plece de aici.

Atunci, pomul şi-a adunat forţele, s-a scuturat mai tare ca niciodată, până ce şi pământul din jurul lui s-a cutremurat, dar nicio termită nu a căzut din el.

Pentru prima dată, pomul s-a simţit neputincios.

Pentru prima dată, nu a obţinut ceea ce-şi dorea şi nu şi-a putut impune voinţa. Termitele erau mai puternice decât el. Au săpat mari găuri prin ramurile lui, ceea ce l-a făcut să-şi dea seama că el, „cel mai puternic pom din pădure”, în curând, va ajunge un dezastru.

Atunci a început să plângă.

– Au, au!! Este cineva să mă ajute? Ce vor face din mine?

Deodată, apăru dintr-un tufiş ursuleţul care îşi aducea bine aminte cât de urât se purtase pomul cu el. Totuşi s-a apropiat de pom şi-a auzit:

– Mă tem că nu o să mai fiu niciodată faimosul pom pe care l-ai cunoscut. Am termite.

– Ce problemă! Nu ştiu cum să te ajut, dar am un prieten care niciodată nu spune „NU”. Mă duc să-l chem.

……………

– Eşti acasă doamnă Bufniţă?

– Da, aici sunt, îmi este atât de somn, încât nu prea te văd, dar te ascult. Spune!

– Cunoşti pomul din mijlocul pădurii?

– Da, da, sigur că da… Î… î… î…, cred…, î…, î…. presupun că vorbeşti de acela care mereu spune „NU”.

– Exact! Ei, acum are probleme, poţi să vii?

– Sigur.

Din momentul în care a aflat că pomul are termite, bufniţa n-a mai întârziat nici măcar o secundă.

– Plec să chem şi familia doamnei Ciocănitoare şi venim imediat.

De asemenea, familia doamnei Ciocănitoare cunoştea foarte bine pomul care mereu zicea „NU”.

Cu ceva timp în urmă şi doamna Ciocănitoare a fost izgonită, dar, când a primit ştirea cu termitele, a zburat cu toată familia către pom.

Ciocănitoarele ştiu foarte bine ce au de făcut atunci când un pom are termite.

Imediat au trecut la treabă şi toată pădurea a fost umplută de zgomotul laborios al ciocănitului lor: cioc, cioc, cioc.

– Priviţi, priviţi, cum cad termitele!

Deodată, pomul deschise ochii. Începuse să se simtă atât de bine, că nici nu-i venea să creadă. Apoi auzi prietenosul salut al ursuleţului, care tocmai pleca.

– Aşteaptă! Aşteaptă, te rog, nu pleca! spuse pomul. Trebuie să-ţi mulţumesc. Îţi mulţumesc mult! Şi vouă, tuturor! Gata! Nu vreau să mai fiu Pomul care mereu spune „NU”. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, vreau să fiu prietenul vostru.

Din acel moment, ursuleţul vizitează mereu pomul şi nimeni nu-l împiedică să caute miere printre crengile lui şi sunt multe, multe vieţuitoare care şi-au făcut casă în ramurile pomului şi ce bine locuiesc acolo.

Şi… au mai făcut ceva vieţuitoarele pădurii, i-au pus un alt nume pomului: POMUL CARE ÎNTOTDEAUNA SPUNE „DA”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: